Numitor comun al proiectului propus de cei doi artiști, așa cum sugerează și titlul ales, este timpul. Picto-obiectele Anei Roșoga (drd. anul I), dincolo de tematica în care se înscriu, se bazează pe folosirea de obiecte pre-existente (ready-made), în mod particular de obiecte găsite (found object), reconfigurate în colaje și instalații în care preluarea unor sensuri, reciclarea și modificarea intenționată a fragmentelor conduc spre rezultate deopotrivă noi și surprinzătoare. Decontextualizarea și recontextualizarea unor obiecte sau fragmente presupune atât folosirea calităților vizuale ale acestora (culori, texturi, forme sau imagini cu caracter decorativ ori informațional), cât și specularea sensurilor utilitare sau culturale pe care le aveau inițial. Aici survine “jocul” timpului în creația Anei Roșoga. Într-un colaj, cravata bunicului apare ca semn vizual, dar aceasta subliniază totodată ideea că ceea ce era odinioară piesă vestimentară, a devenit în prezent material textil, cu funcție exclusiv vizuală, într-o lucrare de artă. Dincolo de imaginile de pe ele, cărțile poștale din alte lucrări amintesc de timpuri și locuri, fiind practic mesaje din trecut. Fragmentele de partituri ritmează, “hașurează” și ele anumite părți din diverse lucrări, dar trimit spre timpul în care au fost compuse, editate și în care au fost citite de interpreți până au ajuns inutilizabile. Ana Roșoga intervine moderat asupra fragmentelor din colajele sale, fapt care le transformă în picto-obiecte, îndepărtându-le de readymade-ul clasic, dacă admitem că există o asemenea clasificare. Artista a contrabalansat lucrările realizate prin colaj cu picturi așa-zis simple, în ulei sau acril pe pânză.
Cu ocazia vernisajului, Marius Cristea (drd. anul I), a susținut performance-ul “Time after Time”, în cadrul căruia a operat o suită de intervenții ireversibile asupra unei importante picturi din creația sa, o lucrare de nu mai puțin de șase metri pătrați. După ani de muncă, evenimente în cadrul cărora a fost expusă (inclusiv într-o expoziție personală organizată la Academia Română) și așteptare, transformată în fragmente, aceasta a dobândit, prin intermediul performance-ului, o nouă formă de existență. Lucrarea tăiată de Marius Cristea și transformată în mai multe tablouri, prin atașarea părților pe diverse șasiuri, cu pierderile de material de rigoare, nu este o lucrare oarecare, în nici un caz una care să fi fost creată în acest scop. Pictura lui Marius Cristea, în special când lucrează pe dimensiuni medii și mari, își are ancorele în figurativ, dar se dezvoltă ca abstracție cromatică și cunoaște rezolvări modulare, cu puternice trimiteri decorative. Semnele vizuale figurative “ascunse” printre tușele adeseori gestualiste, de obicei portrete, motive aviare, florale, cruciforme sau ezoterice, sunt integrate organic în câmpul lucrărilor, semnalându-și prezența în mod concis, dar discret. În sensul analizei de mai sus, numărul părților, al tăieturilor aferente și al traseelor urmate de lama cutter-ului au fost minuțios premeditate. Artistul, dincolo de faptul că știe cel mai bine cum, ce și de ce a lucrat pânza originală, știe exact și unde dorește să ajungă. Pentru a evita eventualele erori de parcurs, datorate instinctului sau dicteului automat, acesta a făcut o documentație riguroasă privitoare la dimensiunile fragmentelor rezultate, la încadrări, la liniile de forță ale semnelor vizuale raportate inclusiv la secțiunea de aur, în raport cu noile dimensiuni și nu în ultimul rând, la pierderile de material și o dată cu ele, de imagine. Documentația este parte a performance-ului și a întregului proiect.
Prin asocierea muncii lor artistice, concretizate în lucrări, cu spațiul neconvențional și cu performance-ul, Ana Roșoga și Marius Cristea se înscriu în conceptul de sculptură socială (social sculpture), teoretizat încă din anii ’70 de același Beuys, la fel de actual și astăzi.
