Proiect curatorial conceput inițial în cadrul Bienalei București 9 (BB 9)

Curator: Henk Slager

Expoziție  |   23 septembrie – 5 octombrie 2021 – UNAGaleria, str. Băiculești nr. 29, București

Seminar internațional   |   4-5 octombrie 2021 – UNAGaleria

Laboratorul de cercetare Adio Cercetării (Fareweel to Research) a debutat cu o expoziție organizată în perioada 23 septembrie – 5 octombrie 2021 la UNAGaleria, din str. Băiculești nr. 29, București, expoziție urmată de o conferință performativă organizată în cadrul expoziției la UNAGaleria în perioada 4-5 octombrie 2021, cu participarea artiștilor: Arnas Anskaitis (Vilnius), Erick Beltran (Helsinki), Eva Bubla (Budapest), Søren Thilo Funder (Bergen), Irina Gheorghe (Dublin), Anawana Haloba (Bergen), Stephanie Misa (Helsinki), Cornel Moraru (București), Tomáš Moravec (Prague), Laura von Niederhausen (Zürich), Tra Thi Thanh Nguyen (Budapest), Lea Rasovsky (București), Kai Ziegner (Zürich).

Asemănător lui Paul Feyerabend, care punea cândva sub semnul întrebării, în Adio rațiunii (Fareweel to Reason), întâietatea cunoașterii raționale, prezentul proiect curatorial va chestiona, la rândul său, tendința dominantă a cercetării academizate ce s-a impus în artă în ultimii zece ani. În prezent, se observă în egală mâsură pericolul ca „cercetarea artistică” să fie înglobată în rutina academică și stereotipurile insituționale, care vor afecta decisiv creativitatea și reflecția artistică.

Cum putem preveni ca dinamica fundamentală și potențialul de transformare  – adesea descrise ca procese fără protocol – al unui câmp încă productiv să devină în cele din urmă parte a unei mașini de control hegemonice ca rezultat al unui proces metodologic de normalizare? Ar putea un „adio” adresat unei astfel de cercetări artistice gentrificate să producă forme noi de exprimare, acționând din perspectiva artei contemporane? Mai presus de orice, se cuvine subliniat că, în spiritul volumului lui Feyerabend, „adio” nu ar trebui înțeles ca negare a importanței, ci, în mod particular, ca subliniere a limitării unei instituționalizări progresive. A spune adio nu înseamnă o despărțire, ci o re-vizitare și un nou început.

Proiectul curatorial Adio cercetării își propune să ofere o contribuție clară și constructivă la o asemenea re-gândire și re-evaluare. Am pornit de la premisa că actualul impas ontologic – repetarea neîncetată a întrebării: „ce este cercetarea artistică” – ar putea fi depășit prin formularea unei afirmații bazate pe recompunerea a trei spații conceptuale (practica de creație, gândirea artistică, strategiile curatoriale) ce se intersectează în desfășurarea cercetării artistice.

Mobilizând oa astfel de viziune, „Adio cercetării” se distanțează categoric de o serie de neînțelegeri acumulate în jurul conceptului de cercetare artistică în ultimul deceniu. Prin categorii statice, luate de-a gata, aceste neînțelegeri par să fi redus cercetarea în arte la un substantiv, în vreme ce dinamíca descrisă anterior și calitatea temporară corelată impun mai degrabă dinamica unui verb.

Astfel de caracterizări introduc problema specificității producției de cunoaștere artistică. Amas Anskaitis abordează acest aspect atrăgând atenția asupra structurii argumentelor artistice privite ca asamblaje de semantică și zgomot: argumente ce nu pot fi prezentate într-un text scris, ci în diagrame. Cornel Moraru subliniază într-un mod asemănător cercetarea artistică drept practică a unei rezonanțe afective, ca intersecție între vizual, tehnologie, sunet și dimensiune performativă. Erick Beltran explică, la rândul său, rolul transparenței în epistemologia occidentală: în viziunea sa, cercetarea artistică este capabilă să re-imagineze adevărul ca opacitate dificil de atins. În fine, Soren Thilo Funder subliniază semnificația cercetării artistice ca reevalaure necesară a cunoașterii speculative prin intermediul unor strategii alienante (experimentând de pildă cu horror fiction de azi), propunând să extragă speculația din imperiul capitalismului absolut care accepta tranzacții algoritmice, îgnorând epuizarea mediului înconjurător.

Problematica cercetării artistice ca formă distinctă a producerii de cunoaștere ar putea fi abordată și dintr-o perspectivă diferită: cum ar putea, de pildă, o astfel de cercetare artistică să contribuie la o articulare – critică – a urgențelor cu care ne confruntăm în prezent. Laura von Niederhausen, de pildă, susține că gândirea artistică este capabilă să genereze spațiu pentru un înțeles diferit al timpului: o formă de gândire care, în contrast cu crononormativitatea dominantă, evidențiază ritmuri temporale contradictorii, asincronicități, o durată imprevizibilă și temporalități incomensurabile. Un astfel de sens diferit al timpului ne poate ajuta să înțelegem straturi mai profunde ale istoriei, afirmă Kai Ziegner. Conform viziunii sale, cercetarea artistică ar trebui – atunci când arhivează și documentează – să sublinieze, într-o manieră performativă, momentele istorice de criză și schimbările sociale aferente.

În acest context se impune întrebarea dacă și cum ar putea cercetarea artistică însăși să contribuie la schimbarea socială. Tra Thi Nguyen susține că atât provocările lumii online actuale cât și condițiile de creativitate vor (con)duce în final la un mod de cercetare artistică accentuând tot mai mult rolul și poziția sa socială. Un rol care, după cum evidențiază Eva Bubla, este conectat la procese catalizatoare: tocmai datorită interconectivității, solidarității și împărtășirii, cercetarea artistică este capabilă să aducă o schimbare.

Diferite strategii sunt disponibile pentru această transformare artistică de gândire. În proiectul său, Thomas Moravec analizează și testează strategia deplasării materiale printr-o deconectare estetică a obiectului și locului. Irina Gheorghe, la rândul ei, performează o oportunitate epistemologică bazată pe materialitate prin practici derogatorii ce contribuie la generarea unor forme diferite de cunoaștere grație legăturii dintre subiect și corp. Astfel de forme de cunoaștere pot duce în final la deconstrucția, decondiționarea sau decolonizarea sistemelor cognitive consacrate. Anawana Haloba accentuează că tocmai cercetarea artistică ar trebui să se implice în astfel de cauze, căci doar ea este capabilă să pună nevoile și interesele celor defavorizați epistemologic în fruntea producției de cunoaștere. Aceasta ar putea, afirmă Stephanie Misa, duce la o strategie performativă de disconfort: un disconfort ce provine din a fi dizlocat, ignorat sau hărțuit – semn indelebil prea îndelungat al celor pe care sistemul de cunoaștere i-a uitat sau a ales să-i ignore.